Declinul comunismului (II)

Naţionalismul este principalul factor care a dus la eşecul conunismului

     Propaganda comunistă va acuza tot timpul statele capitaliste de impiedicarea răspândirii comunismului. Dar acesta s-a surpat din interior. Cauza e una singură: naţionalismul. Am arătat că una din trăsăturile de bază ale comunismului este internaţionalismul şi de ce trebuia comunismul, pentru a se impune, să fie adoptat pe plan mondial. Acum vom explica, cu câteva exemple, cum naţionalismul a spulberat speranţele liderilor comunişti.
     Să subliniem mai intâi că in perioada interbelică partidele comuniste din diferite ţări se numeau: Partidul Comunist din România/Polonia/Bulgara etc.. Asta deoarece nu erau partide care să aparţină unei naţiuni ci filiale ale Cominternului in acele ţări. Aşa se explică faptul că in România interbelică Partidul Comunist a fost condus de multe ori de persoane străine şi a urmărit itetrese străine. De aceea a reprezentat un pericol pentru statul român.
     Cea mai dură manifestare anti comunistă o intâlnim in Germania nazistă, aflată sub un regim cu o ideologie şi practici asemănătoare. Hitler s-a a avut ca inspiraţie prcticile lui Stalin. Dar in Gremania statul a incercat să menţină segmentul muncitoresc in limitele naţionale, de aceea regimul s-a numit: Naţional Socialist.
     După 1945 partidele comuniste se numesc: Partidul Comunist Român/Polonez/Bulgar etc.. Deşi aparent devin partide naţionale ele se află sub tutela Moscovei prin itermediul noului organism inernaţional Cominformul, menit să inlocuiască Cominternul (Intrnaţionala Comunistă) desfiinţat de Stalin la 15 mai 1943. In aceste condiţii apar disensiuni intre diferite state comuniste. Mai intâi i Iugoslavia Condusă de Tito nu acceptă intrarea trupelor sovietice pe teritoriul ei. Iugoslavii afirmau că: „Noi ne-am eliberat singuri”. Când iugoslavii cer ajutor pentru crearea unei industrii grele proprii sunt refuzaţi ded sovietici. Ulterior apar mai multe disensiuni in ceea ce priveste politica externă a Iugoslaviei care nu respecta linia politică cerută de Kremlin. Conflictul merge până la excluderea Iugoslaviei din Cominform, izolarea ei politică şi economică şi ameninţarea cu intervenţia armată. In aceste condiţii Iugoslavia cere ajutor Marii Britanii şi SUA, ajutor de natură financiară şi militară. Iugoslavia devine primul stat comunist cu economie de piaţă şi catre face primul pas spre liberalizare.
     Ulterior mai au loc astfel de crize: criza din 1956 din Ungaria; Criza Berlinului din 1961; “Primavera de la Praga” din 1968; criza din Polonia din 1970. Aceste incercări de ieşire din “lagarul comunist” au fost oprite fie doar prin ameninţări fie prin intervenţii ale trupelor sovietice (cazul Ungarici şi Cehoslovaciei).
     Care e substratul acestor conflicte dacă nu interesele proprii, uneori divergente, ale statelor din blocul comunist. Fiecare stat a urmărit propriile interese naţionale.Aceste gen de conflicte nu sa limitat doar la spaţiul european. Comuniştii sovietici se considerau ca fiind liderii comunismului mondial, „lumina vine de la răsărit” adică de la Moscova. Dar comuniştii chinezi au afirmat că ei propagă adevaratul comunism şi că ideologia comunistă se potriveşte doar popoarelor de culoare. Ei se considerau apărătorii popoarelor din Asia Orientală şi că aceasta trebuie apărată de europeni.Acest conflict ideologic s-a soldat cu ruperea orcăror relaţii intre Moscova şi Beijing.
     Naţionalismul, interesele opuse şi problemele economice rezultate din lupta contra capitalismului au dus in cele din urmă la prăbuşirea URSS-ului, exponentul principal al comunismului. Odată cu el sa destrămat şi alianţa Tratatului de la Varşovia şi regimurile comuniste din statele menbre.

Detronarea lui Cuza si aducerea prinţului străin.

Act de independenţă al Principatelor române.

        Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza in 1859 ca domnitor al Principatelor nu a fost scopul alegerilor ci calea spre atingerea acestui scop care era unirea. Adunările Ad-Hoc ale Moldovei si Ţării Româneşti işi exprimasetă dorinţele: unirea Principatelor intr-un singur stat; autonomia şi neutralitatea noului stat astfel format; prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană, inviolabilitatea noului stat, guvern reprezentativ si constituţional, garanţia colectivă a celor şapte mari puteri.Alegerea lui Cuza a fost un compromis pe care Cuza la cunoscut. El ştia că trebuie să abdice ulterior.
        Uunirea Principatelor nu fusese recunoscută decât pe timpul domniei lui Cuza. Succesiune la tron nu era reglementată, iar Cuza accepta să să abdice doar cu consimţământul marilor puteri garante. In aceste condiţii securitatea şi chear unirea principatelor era in mare pericol. In cazul morţii sau abdicării anunţate a lui Cuza, marile puteri vecine puteau interveni pentru susţinerea anumitor pretendenţi la tron. Şi chear unirea putea fi anulată.
        Astfel elita politică românească hotărăşte inlăturarea lui Cuza. In noaptea de 10/22 -11/23 februarie 1866 colonelul C.Haralambie şi maiorul D.Lecca l-au obligat pe domnitor să abdice.
Singura greşeală a lui Cuza a fost ritmul reformelor pe care a vrut sà il impună, asta mai ales după lovitura de stat din 2 mai 1864, prin care şi-a lărgit prorogativele. In noaptea de 10/22 -11/23 februarie 1866; a fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din L.Catargiu, N.Golescu si colonelul Haralambie din partea armatei şi un guvern provizoriu, sub conducerea lui Ion Ghica, acesta deţinând şi portofoliul afacerilor externe.
        Astfel conducătorii români au dorit să pună iar marile puteri in faţa “faptului implinit”, fapt ce a deranjat in special Inalta Poartă şi Austria, dar nici celelalte puteri nu şi-au ascuns resentimentele faţă de evenimentele de la Bucureşti. Turcia a ameninţat cu invazia, in aceste condiţii Locotenenţa Domnească a hotărât mobilizarea armatei. O altă problemă a fost mişcarea separatistă de la Iaşi din 3 aprilie 1866, organizată de elemente boiereşti şi sprijinită de forţe externe care doreau anularea Unirii.
        Chiar în prima zi a fiinţării Locotenenţei Camera şi Senatul se reunesc sub preşedinţia mitropolitului primat Nifon şi aleg ca domnitor al Principatelor Române Unite pe „Alteţa sa regală Filip Eugeniu Ferdinand Maria Clement Balduin Leopold George, comite de Flandra şi Duce de Saxonia, sub numele de Filip I”. Acesta refuză şi la propunerea lui Napoleon al III-lea, pe data de 19 martie, I.C. Brătianu se deplasează, cu acordul guvernului, la Düsseldorf pentru a încerca să obţină acceptul principelui Carol Ludovic de Hohenzollern de a deveni domnul României. Acesta după ce se consultă cu tatăl său acceptă.
        In 2 - 8 aprilie Locotenenţa Domnească organizează un plebiscit cu privire la alegerea principelui Carol ca domnitor al României. Rezultatul plebiscitului a fost de 685.869 voturi pentru, 12.837 abţineri şi 224 voturi contra. In cadrul Adunării 109 deputaţi s-au pronunţat pentru alegerea principelui Carol, în vreme ce 6 s-au abţinut. Locotenenţa Domnească a luat sfârşit la 10 mai 1866, o dată cu depunera jurământului (citit în limba română de Nicolae Haralambie) de către domnitorul Carol I.
        Tot atunci sa pus in discuţie crearea unei constituţii. Astfel Adunarea Electivă devine acum Adunare Constituantă. Constituţia de la 1866 este prima constituţie românească. Ea a organizat statul român având la bază principiul separaţiei puterilor în stat. Constituţia proclama că puterea emana de la naţiune. Ea reglementa succesiunea la tron şi stabilea ca membrii familiei domnitoare să nu se căsătorească cu membrii ai familiiilor pământene pentru a evita orce comflict pentru tron.
        Domnia lui Cuza, reformele lui, domnia lui Carol I şi Constituţia de la 1866 au pus bazele şi au consolidat statul român modern. Abdicarea lui Cuza şi alegerea lui Carol I ca domnitor al Principatele Unite a fost un act de independenţă prin care s-a vrut ieşirea de sub tutela marilor putrri.

Declinul comunismului. (I)

     
       Trebuie să admitem că despre comunism putem vorbi la trecut. Comunismul a fost un experiment care nu a reuşit să convingă. Chiar dacă mai există in lume regimuri comuniste, ele se află evident in declin.
       Una din tră săturile definitorii ale comunismului este internaţionalismul. Pentru ca să reuşească, comunismul ar fi trebuit să fie adoptat pe plan mondial. Dacă analizăm la sânge regimurile comuniste vom observa că nici unul nu a fost cu adevărat comunist, nici unul nu a reuşit sa pună in practică , până la capăt, tezele comuniste. Şi azi putem vedea că in statele comuniste revoluţia continuă. Statele respective consideră că se află doar intr-o etapă din drumul spre comunism.
       De ce trebuia comunismul să fie internaţional? De ce trebuia ca “Revoluţia Mondială” să reuşească? Pentru că istoria ne-a arătat că dacă un stat comunist are graniţă cu unul capitalist, cetăţenii statului comunist vor vrea tot timpul să trăiască ca in statul capitalist. Propaganda a fost reciprocă dar situaţia prezentată anterior nu. De aceea trebuia ca revoluţia să fie mondială. Statele din vestul Europei nu au oprit infiltrarea ideologiei comuniste, ci dor influienţa sovietică. Drept dovadă sunt partidele comuniste din Italia şi Franţa care mai există şi azi. In Italia comuniştii aflâdu-se in cualiţia de guvernământ.
       In momentul când visele pentru un comunism internaţional s-au spulberat, atunci incepe declinul comunismului. Acest declin era insesizabil inainte de prabuşirea URSS-ului şi foarte puţini l-au anticipat. In anii 60 ara foarte greu de crezut că URSS-ul şi comunismul vor decădea foarte curând sau vor decădea cândva.
       Propaganda comunistă va acuza tot timpul statele capitaliste de eşecul răspândirii comunismului şi prăbuşrea URSS. Este evident că acesta este adevărul … sau mai bine spus jumătate de adevar. Dar eforturile statelor democratice de a opri comunismul nu constituie singura cauză a nereuşitei comuniste. Comunismul s-a surpat din interior economic datorită capitalismului şi cel mai important ideologic datorită naţionalismului.

       Naţionalismul este principalul factor care a dus la eşecul conunismului!

Naţionalism.

     "PATRIARHUL" NAŢIONALISMULUI ROMÂNESC.
        
        N. Iorga personalitate marcantă a culturii româneşti, înzestrat cu o memorie fenomenală, probabil cel mai prolific scriitor român (circa 1250 volume şi 25.000 articole).A primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Strasbourg (1919), Cernăuţi (1920), Lyon (1923), Geneva (1926), Vilaius (1929), Oxford (1930), Paris (1931), Bratislava (1932), Roma (1933), Iaşi (1936), Alger (1939). Autorul a 1003 volume, 12755 articole, 4963 recenzii. A fost deputat în mai multe rînduri şi prim-ministru (1931-1932).[1]
        N.Iorga este "patriarhul" naţionalismului românesc,cel mai mare istoric român. Activitatea jurnalistica, politica si nu in ultimul rând istoriografică a lui N.Iorga reprezintă cel mai bine naţionatismul românesc. El nu a agreat extremismul, ci la combatut. Iorga a dat cea mai buna definitie a nationalismului.  
        În 1906, înfiinţează ziarul său "Neamul românesc", unde a scris zi de zi. A fost un excelent orator, cu glasul tenoral, uşor graseiat. A locuit şi scris mulţi ani, în casa sa de la Vălenii de Munte, cumpărata în 1907 şi unde era tipografia sa "Neamul românesc". În 1910, Iorga a înfiinţat, împreună cu profesorul ieşean de economie politica A.C. Cuza, Partidul Naţionalist Democrat.[2]
        In 2007 mai poţi găsi in dicţionare, care preiau multe din definiţii din ediţii mai vechi , că naţionalism inseamnă:” Ideologie şi politică care urmăreşte întreţinerea izolării şi aţâţarea neîncrederii şi urii între diferite naţionalităţi.”. Mai poţi vedea politicieni români acuzţi de faptul că ar fi naţionalişti, de parcă acest sentiment frumos, aceastà stare de spirit ar trebui interzisă.
        O explicaţie pentru aceste fenomene ar fi ignoranţa şi dezinteresul românilor pentru adevăr şi nu in ultunul rând rolul avut in perioda interbelică de către extrema dreapă. Se face o mare confuzie intre naţionalism, antisemitism, xenofobie, nazism, fascism,etc. Toate se confundă intre ele. De fapt naţionalismul, antisemitismul, xenofobia, sunt doar elemente ale doctrinei mişcării legionare (exponenta extremei drepte din România interbelică).
        Termenul naţionalism desemnează diversele manifestări ale conştiinţei naţionale şi ale caracterului naţional.[3]





NAŢIONALÍSM s.n. Doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor şi aspiraţiilor naţionale.
     

[1]-http://www.romfest.org/rost/mai2005/iorga-patriarh.shtml.
[2]-idem.
[3]-. Guy Hermet ,Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, traducere de Silvia Dram, prefaţă de Al. Zub, Iaşi, Institutul European, 1997, p. 23.

Romani , Romania in Europa.

        Voi spune, in acest prim articol, câteva cuvinte despre titlul blogului. Am ales ca titlu Comentarii istorice pentru că istoria va fi principalul subiect al articolelor mele.
        Ţin să explic acum semnificaţia cuvintelor din subtitlul blogului incepând in ordine inversă.
Europa insemnă spaţiul geogrfic european cu toate popoarele, culturile si religiile aflate in acest spaţiu. Europa nu semnifică, aşa cum ar crede mulţi in ziua de azi, Uniunea Europeană, care
este o organizaţie exclusivistă ce reprezintă doar o parte din Europa.
        România este cunoscută ca fiidn statul naţonal al românilor. Asta de la 1859 până in 2007, cand odată cu intrarea in UE, România nu mai poate fi considerată stat naţional. Acum România face parte din UE, drept urmare ea a renunţat “conştient” şi “de bună voie” la o parte din suveranitate.
        Românii sunt toţi cei ce alcătuiesc naţiunea română. De români putem vorbi incepând cu secolul al-VIII-lea d.Hr.. Aceste trei elemente vor sta tot timpul in centrul atenţiei mele, pentru că sunt mândru că sunt român, mândru cà sunt european (nu cetaţian european) şi mândru că trăiesc in România!